“Mă gândesc că pentru noi toţi, diferitele sentimente au apărut şi au dispărut. Singurul lucru pe care îl avem în comun, lăsând de-o parte diferenţele personale, este faptul că suntem cu toţii piloţi, iubim sportul şi riscul, sacrificând numeroase lucruri din viaţă doar pentru plăcerea de a fi Numărul 1.”
Acestea sunt cuvintele lui Ayrton Senna. Dacă n-ar fi fost weekend-ul tragic de la Imola, triplul campion mondial de Formula 1 ar fi împlinit astăzi vârsta de 60 de ani. Strălucirea sa a culminat întotdeauna în calificări. Şi asta indiferent de circuitul pe care se afla şi fără a ţine cont de condiţiile meteo existente. În acest decor, repetat de 16 ori în fiecare sezon, Ron Dennis a fost cel care contabiliza primul timpii de pe monitoare. Şi de fiecare dată, la obţinerea unui nou pole position, faţa lui Ron devenea surâzătoare. Depărtându-şi mâinile de corp, pentru a sublinia evidenţa, managerul echipei McLaren scăpa o singura exclamație: “simply the best!”
Mulţi dintre iubitorii Formulei 1 n-au avut ocazia să vadă o astfel de scenă. Şi nici Ayrton, care se afla în cockpitul maşinii sale. Un spaţiu strâmt în care se simţea atât de bine. A fost universul său. Un loc misterios, împânzit de tehnologie. O sursă formidabilă de senzaţii puternice şi de o violenţă care nu îl caracteriza. A fost unul dintre puținii sportivi care chiar şi în acest punct reuşea să comunice. Când vorbea despre curse ştia întotdeauna să aleagă cel mai bun mod de a concretiza sentimentele trăite la volan. Uneori, în urma unor evoluţii la limită, rămânea retras într-un colţ, incapabil de a comunica. Alteori, exploda sub forţa sentimentelor acumulate pe parcursul unei curse.
Ce am putea reţine acum din cariera campionului care ne lipseşte atât de mult? Orice admirator al său a încercat să găsească cea mai bună cursă din cariera sa, cel mai semnificativ pole positon, șamd. Sarcină dificilă, în care subiectivitatea va avea întotdeauna un cuvânt de spus, ascunzând de multe ori esenţialul. Hazardul a reprezentat pentru Senna un simbol în toate momentele de glorie din cariera sa.
Este cazul primei victorii în Formula 1, în Grand Prix-ul Portugaliei din 1985. Estorilul a însemnat pentru el o întoarcere la origini, brazilianul având aici o locuinţă folosită pe parcursul sezonului european. Tot aici s-au născut şi primele frustrări ale viitorului campion. În septembrie 1979, mulţi au fost cei care au crezut în succesul său la Campionatul Mondial de Karting. A fost formidabil la antrenamente şi irezistibil în timpul manşelor. Două din cele trei finale au revenit brazilianului şi se părea că va deveni campion mondial, dacă n-ar fi apărut la egalitate cu olandezul Peter Koene. A trebuit să se caute un timp înregistrat în calificări pentru a se face departajarea. Titlul de vicecampion era însă prea puţin şi exista deja în palmaresul brazilianului. Revanşa a venit la 21 aprilie 1985, la volanul unui Lotus, pe o ploaie torenţială.
După prestaţia de excepţie de la Monte Carlo (cu un an înainte), aceasta era confirmarea talentului extraordinar de care dispunea. Apa a reprezentat unul din elementele pilotului brazilian. La prima sa cursă de karting pe ploaie, piloţii l-au depăşit atât la frânare cât şi la acceleraţie. A fost momentul în care s-a decis să înţeleagă şi ori de câte ori ploua pe pista lor de la Sao Paolo sau în parcarea centrului comercial, ieşea la bordul kartului pentru a învăţa tehnica pilotajului. Măiestria evoluţiei pe piste umede a fost fructul unei munci istovitoare, ale cărei rezultate au apărut mult mai târziu. Şi a mai existat ceva: capacitatea de a exploata o maşină 100%. Toate acestea aveau să devină vizibile şi pentru noi, odată cu apariţia camerelor TV îmbarcate.
Asemeni multor vedete, Ayrton a avut parte şi de oameni care nu l-au înţeles. Aventurile sale au atras nu de puţine ori cuvinte ca periculos, nebun, inconştient, mistic, posedat, arogant sau egoist. În mod bizar, totul s-a spulberat la Imola, într-un moment în care ne gândeam că lui nu i se poate întâmpla nimic, niciodată. Puterea şi dăruirea din pilotajul său au contribuit la întreţinerea acestui sentiment.
Am amintit de succesul portughez din 1985, primul din seria celor 41. A fost apoi titlul mondial din 1988, cucerit pe circuitul de la Suzuka. Sau prima victorie pe teren propriu, la Sao Paolo, în 1991. Un moment mare, frumos şi intens. Mai mult decât o victorie! Astăzi e dificil să încerci o evaluare a popularităţii sale, dispariţia sa nefacând altceva decât să confirme cele prezentate. A avut dimensiunea unui zeu veritabil sau a unui erou mitologic. Pe scurt, a reprezentat reîncarnarea vitezei.
Alexandru Dobai